Tata dădu din cap.
— Aveai patru luni.
Mama mă pusese în brațele lui.
Îi lăsase o geantă cu haine, documentele mele și scrisoarea.
Apoi îi spusese:
„Tu o vei iubi mai bine decât pot eu acum.”
— Și a plecat?
— Da.
— Unde?
Tata se uită la mine.
— La tratament.
Am simțit cum furia revine.
— Atunci este în viață.
Tata tăcu.
— Este în viață?!
— Da.
M-am ridicat atât de repede încât scaunul aproape se răsturnă.
— Și m-ai lăsat douăzeci și doi de ani să cred că era moartă?!
— Pentru că asta mi-a