Apoi a rostit cuvintele pe care așteptasem fără să știu aproape toată viața să le aud:
— Te iubesc, Emilia.
Și abia atunci am înțeles de ce, la acea cină, mă prezentase drept „fata pe care o iubesc cel mai mult”, nu drept fiica lui.
Biologic, nu eram fiica lui. Dar timp de douăzeci și doi de ani, în fiecare zi în care m-a hrănit, m-a protejat, m-a dus la școală, a stat lângă mine când eram bolnavă și a rămas atunci când altcineva nu putea, alesese să fie tatăl meu.