Dar încă nu înțelegeam paltonul.
Pantofii.
Vacanța.
— Atunci de ce îi spuneai nu? l-am întrebat pe tata. Dacă banii erau ai ei, de ce nu putea cumpăra un nenorocit de palton?
Tata închise ochii.
— Asta este partea pentru care nu am nicio scuză bună.
Mama interveni:
— Ba există o explicație.
— Nu, Margareta.
Tata se uită pentru prima dată direct la mine.
— Mama ta mi-a cerut să fiu disciplinat. Eu am devenit rigid.
Vocea lui era joasă.
— La început trebuia doar să pun deoparte o sumă stabilită. După aceea am început să cred că fiecare cheltuială inutilă era un eșec.
Își frecă palmele.
— Și uneori am mers prea departe.
Mama zâmbi trist.
— Paltonul l-am cumpărat două săptămâni mai târziu.
Am încremenit.
— Ce?
— Nu-ți amintești?
Îmi aminteam vag.
Dar în mintea copilului de doisprezece ani rămăsese doar seara în care tata spusese „nu”.
— Robert aștepta prima de iarnă, continuă ea. Știa că urma să primim reducerea pentru angajații fabricii. Am plătit aproape jumătate.
M-am uitat spre tata.
— Și nu puteai să spui asta?
Ridică din umeri.
— Probabil că puteam.
Mama începu să râdă printre lacrimi.
— Tatăl vostru n-a fost niciodată talentat la explicații.
Pentru prima dată, tata zâmbi și el.
Foarte puțin.
Apoi mama scoase ultimul document.
Era recent.
Un act notarial.
