Lupita, pe lumea asta.
Aveam douăzeci și șapte de ani, purtam o rochie neagră împrumutată, iar mâinile îmi erau atât de reci încât abia îmi simțeam degetele. Tatăl meu, Víctor Salazar, și-a potrivit mănușile negre și mi-a zâmbit așa cum zâmbea când eram copil și mi-a spus că plânsul înseamnă „a face o scenă”.
„Uite moștenirea ta, Mariana”, a spus ea. „Un caiet vechi. Nicio casă, nici pământ, nici bani. Bunica ta a fost mereu bună la a face pe misterioasa.”
Mama mea vitregă, Patricia, a chicotit