nu sunt frântă.
Aș fi vrut să-i spun că nu avea de demonstrat nimic nimănui. Dar am dat doar din cap.
Am vorbit despre călătorii, despre filme vechi și ne-am despărțit în liniște.
Fără falsitate.
Fără „sună-mă mâine”.
Fiecare întâlnire nu mai lăsa doar o simplă amprentă, ci o urmă clară în suflet. Ca într-un caiet de laborator: dată, nume, o notă scurtă — și concluzia de rigoare.
Totul se repeta.
Totul era ciclic.
Apoi a fost Ioana.
Cincizeci și unu de ani. Vorbăreață, vioaie, cu un râs ușor și contagios.