Spălam pe jos în bucătăria în care lucram de 15 ani când am auzit-o pe iubita patronului vorbind la telefon în hol: „Mai trebuie să am răbdare câteva luni. După aia îl conving să trimită copilul la sora lui.”

În noaptea aceea, am coborât singură în parc. Zăpada acoperea aleile, iar orașul era tăcut. Am scos fluierul de alamă din buzunar și l-am ținut în palmă.

Ani întregi crezusem că tata îmi lăsase un semnal pentru ziua în care voi avea nevoie ca cineva să mă găsească.

Abia atunci am înțeles.

Nu mă învățase să chem pe cineva.

Mă învățase să-mi amintesc că pot fi găsită chiar și în întuneric.

Am dus fluierul la buze.

Și, pentru prima dată, am suflat. Partea a 2-a – Continuarea poveștii — De dimineață, am