Spălam pe jos în bucătăria în care lucram de 15 ani când am auzit-o pe iubita patronului vorbind la telefon în hol: „Mai trebuie să am răbdare câteva luni. După aia îl conving să trimită copilul la sora lui.”

fluierul de alamă în buzunar.

Nu pentru că mai așteptam să fiu salvată.

Îl purtam pentru că îmi amintea cine fusesem când nimeni nu mă vedea.

Într-o duminică, primul viscol al iernii a început să deseneze flori pe geam. Mara, care mergea deja fără ajutor, mi-a întins un desen.

Era o rândunică zburând deasupra portului.

— Am desenat-o pentru tine, spuse ea.

— De ce are aripile atât de mari?

— Pentru că a stat prea mult timp închisă.

Am pus desenul lângă fotografie.

În acea seară, Adrien mi-a trimis un mesaj. Își