Am tresărit.
Vocea era calmă, dar fermă. O cunoșteam. Aș fi recunoscut-o oriunde.
„Mihai…?” am șoptit, tremurând.
A ieșit de sub copertina unei mașini parcate lângă trotuar. Avea o umbrelă în mână și privirea lui nu era doar îngrijorată… era furioasă.
Nu pe mine.
Pe el.
„Vino aici,” a spus, apropiindu-se repede și învelindu-mă cu haina lui.
Nu am mai rezistat. Am început să plâng. Nu zgomotos, nu isteric. Doar… în liniște. Ca și cum tot ce ținusem în mine ani de zile se scurgea în ploaia aceea.
„Am văzut