Soțul meu îmi dădea în fiecare lună „bani de coafor”. I-am pus deoparte 14 ani. Când a plecat la alta, i-am arătat carnetul.

am înțeles că lacrimile mele nu schimbau nimic, iar tăcerea mea putea să construiască ceva.

Banii de sub solniță nu i-am cheltuit niciodată. Nici măcar o dată în paisprezece ani. La coafor mergeam o singură dată pe an, de Paște, din banii de la piață, la o femeie care mă tundea în bucătăria ei cu douăzeci de lei. Restul bancnotelor intrau într-o cutie de tablă de la biscuiți, ascunsă în fundul dulapului, sub cearșafurile de zestre pe care nu le folisisem niciodată. Le neteziam cu palma, le așezam frumos, cu