salariul, Petre avea un ritual. Punea câteva bancnote pe colțul mesei din bucătărie și le acoperea cu solnița, să nu le ia curentul de la geam. Apoi bătea cu degetul în masă și zicea:
— Banii tăi de coafor, Marioaro. Să nu zici că nu-ți dau.
Și zâmbea. Un zâmbet pe care mi-e greu să-l descriu cuiva care nu l-a primit niciodată. Nu era răutate pe față, era ceva mai mărunt și mai greu de dovedit: milă amestecată cu dispreț. Apoi venea completarea, nelipsită ca aminul la sfârșitul rugăciunii:
— Că de