după care plânsesem în fiecare noapte timp de aproape două luni.
Era viu.
Clara i-a spus ceva.
Francisc s-a întors.
Și m-a văzut.
Chipul i s-a golit de culoare.
— Maria?
Nici măcar nu-mi amintesc cum am traversat strada.
Știu doar că, atunci când am ajuns în fața lui, l-am lovit cu palma peste obraz.
Nu foarte tare.
Dar suficient cât să-mi simtă cei patruzeci de ani în acea palmă.
— A cui cenușă am primit?
Francisc nu răspunse.
Clara începu:
— Maria, te rog—
— Tu să taci.
Am scos verigheta din buzunar.