abia se vedea, simțeam deja mișcări ușoare. Era viață acolo. O viață care n-avea nicio vină.
În seara aceea, Daniel mi-a spus că se simte mai bine. Zâmbea. „Cred că tratamentul începe să meargă.”
L-am privit și mi-am înghițit lacrimile.
Nu știa. Nu știa că femeia de lângă el purta în pântece copilul altora, pentru a-i cumpăra lui câteva luni de viață.
Timpul a trecut. În lunile următoare, am fost chemată de mai multe ori la clinică. Mă urmăreau atent, mă hrăneau, mă tratau ca pe un obiect prețios. Dar