Soțul meu a murit acum 3 ani. Luna trecută, banca m-a sunat că cineva plătește în continuare, lună de lună, rata la casa noastră.

acopăr rata. Nu aveam cum. Așa că am făcut ce fac oamenii când nu mai pot: am închis ochii. Am pus plicurile pe frigider și am trăit cu spaima executării silite cum trăiești cu o boală — o porți peste tot, o hrănești noaptea, o ascunzi de copii.

Fiecare mașină care oprea în fața casei îmi tăia respirația. Fiecare bătaie în ușă. Trei ani am adormit făcând în minte liste: ce vindem întâi, la cine ne mutăm, cum le spun copiilor.

Și apoi, într-o miercuri banală, a sunat telefonul.

— Doamna Camelia?