acopăr rata. Nu aveam cum. Așa că am făcut ce fac oamenii când nu mai pot: am închis ochii. Am pus plicurile pe frigider și am trăit cu spaima executării silite cum trăiești cu o boală — o porți peste tot, o hrănești noaptea, o ascunzi de copii.
Fiecare mașină care oprea în fața casei îmi tăia respirația. Fiecare bătaie în ușă. Trei ani am adormit făcând în minte liste: ce vindem întâi, la cine ne mutăm, cum le spun copiilor.
Și apoi, într-o miercuri banală, a sunat telefonul.
— Doamna Camelia?