Soțul meu a insistat să urc în camioneta veche, dar după un apel vocea lui a făcut-o pe sora lui să pălească

parbrizul ca o mână de pietre. Dona Lupita, femeia de aproape șaptezeci de ani pe care o luasem din marginea șoselei, îmi strânsese încheietura.

— Nu mai conduce, fată! Curba următoare nu te va ierta!

— Lasă-mă! Dacă mă sperii, vom cădea în prăpastie!

Am apăsat frâna.

Pedala s-a dus până la podea.

Am tras frâna de mână, am răsucit volanul și camioneta a trecut de-a curmezișul șoselei. S-a oprit la mai puțin de un metru de marginea stâncii. În aer plutea un miros înțepător, ca de metal încins și lichid vărsat.