parbrizul ca o mână de pietre. Dona Lupita, femeia de aproape șaptezeci de ani pe care o luasem din marginea șoselei, îmi strânsese încheietura.
— Nu mai conduce, fată! Curba următoare nu te va ierta!
— Lasă-mă! Dacă mă sperii, vom cădea în prăpastie!
Am apăsat frâna.
Pedala s-a dus până la podea.
Am tras frâna de mână, am răsucit volanul și camioneta a trecut de-a curmezișul șoselei. S-a oprit la mai puțin de un metru de marginea stâncii. În aer plutea un miros înțepător, ca de metal încins și lichid vărsat.