pună o valiză lângă ușa ei, la fel cum o pusese lângă a mea.
Nu simțeam nici triumf, nici răzbunare. Simțeam doar o oboseală imensă și, ciudat, un fel de milă.
— Ai grijă de copil, i-am zis. El n-are nicio vină.
Atât. Nimic mai mult. Ea a rămas în ușă, plângând, iar eu mi-am strâns lucrurile.
Laurențiu era pe hol. S-a ridicat când m-a văzut, a făcut un pas spre mine.
— Carina, vreau să-ți… mulțumesc nu e de-ajuns. Nu știu ce să…
— Copilul e bine, i-am spus. Asta contează. Ai