Soacra râdea de mama mea: „Vai, o țărăncuță!”

simplu:

– Mă bucur să vă cunosc, doamnă. Am auzit multe despre dumneavoastră.

Tonul ei blând, dar sigur, a umplut încăperea de o liniște ciudată. Nici un reproș, nici o urmă de mândrie. Doar o demnitate pe care o simțeai fără să o poți descrie.

Soacra a încercat un zâmbet:

– Oh, ce flori frumoase… De la florărie?

Mama a zâmbit ușor.

– Nu, din grădina mea. Mă trezesc cu ele în fiecare dimineață. Dacă le îngrijești cu sufletul, te răsplătesc.

Tata, care stătea la masă, a lăsat ziarul jos și a privit-o