din hol, cheile mele de rezervă — și i le-a așezat Lenuței în palmă, apăsat, ca la o predare de ștafetă.
— Tu, Raluca, ești femeie înțeleaptă, mi-a spus cu zâmbetul acela rigid, care nu-i ajungea niciodată la ochi. O să înțelegi. Poți să stai la mama ta o vreme.
Și atunci, în liniștea aia, am simțit ceva ciudat: nu furie. Ușurare. Ca și cum opt ani de greutate mi-ar fi alunecat de pe umeri dintr-odată.
M-am ridicat. Mi-am netezit fusta.
— Vă mulțumesc, am spus. Chiar era timpul.
Am deschis geanta și