atunci îl văzu.
Lângă doi porci adormiți, un bărbat slab, desculț, cu o cămașă veche și mâinile încrucișate pe piept, tremura ușor, ca și cum frigul îi intrase de mult în oase și nu mai avea de gând să plece.
— Tată…
Don Jacinto deschise ochii, dar nu-l recunoscu.
Ridică doar o mână slabă, ca și cum ar fi cerut voie să respire.
— Nu mă dați afară, vă rog… n-am mâncat mult. Mâine pot curăța țarcul… pe cuvânt, nu deranjez.
Lui Emiliano i se rupse ceva înăuntru.
Omul acela nu era