Când plângea, îl luam în brațe și scriam cu o mână. Când dormea, recuperam. Costel trecea, se uita peste umărul meu, mormăia câte un „bine” și pleca. Niciodată vorbe multe.
Dar nu era doar el. A doua zi, o vecină de la etajul 2, Mariana, a bătut la ușa administrației cu o oală acoperită cu un prosop.
— Am făcut supă, a zis, ca și cum ar fi fost cel mai firesc lucru din lume. Ție îți trebuie, că alăptezi.
Mirosul de supă caldă a umplut încăperea aceea mică și mi