Casa cu trandafiri de la poartă
Duminică am ieșit din biserică, am mâncat de dimineață cu ai mei și, pe la prânz, când soțul meu s-a întins pe canapea în fața televizorului, i-am spus doar că am o treabă și că mă întorc repede. Am pus într-o sacoșă niște ouă roșii de-ale mele, un colț de cozonac, o pungă cu portocale și două prăjituri de la cofetărie. Nu voiam să mă duc cu mâna goală. Dar nici nu voiam s-o umilesc cărând jumătate de magazin după mine.
Am condus până la Săbăoani cu inima strânsă, ca și cum mă duceam la un examen. Am întrebat un om de la o poartă unde e casa cu trandafiri. Mi-a arătat-o din cap, la capătul uliței.
Era o casă mică, văruită demult, cu un pridvor de lemn înnegrit de ploi. La poartă, două tufe de trandafiri, încă golașe, doar cu câteva mlădițe roșcate care abia dăduseră. Se vedea că vara aia poarta era plină de flori. Acum era doar promisiunea lor.
Am bătut. A lătrat un câine bătrân, fără vlagă, mai mult de formă. Apoi s-a auzit un glas subțire dinăuntru:
— Cine e, maică?
A ieșit în pridvor o femeie măruntă, cu basma neagră și cu un pulover cârpit la cot, dar curat, călcat. Bunica. Se sprijinea de tocul ușii cu o mână, iar cealaltă și-o dusese streașină la ochi, să vadă mai bine.
— Bună ziua. Sunt Adriana. Am cunoscut-o pe Ionela ieri, în Roman, la piață.
Nici nu am apucat să termin bine, că din spatele bunicii a apărut ea. În rochia aia albastră cu floricele. O ținea cu amândouă mâinile de fustă, de parcă se temea să nu se șifoneze. Când m-a văzut, s-a făcut roșie ca ouăle din sacoșa mea.
— Dumneavoastră sunteți… doamna de ieri, a zis încet.
— Eu sunt. Am zis să trec să vă spun Hristos a înviat.
Bunica m-a poftit înăuntru cu o grabă și o bucurie care m-au dat gata. Se scuza întruna — că nu a apucat să facă mai multe, că nu se așteptau la musafiri, că doar ce s-au întors de la biserică.
Am intrat într-o odaie mică, cu var proaspăt dat pe pereți și cu miros de busuioc. Pe o masă acoperită cu o față de masă albă, cusută la colțuri cu flori roșii și albastre — cusută de mână, se vedea, cu ață trasă cu răbdare — erau așezate câteva ouă roșii într-o strachină, un castron cu răcituri și un cozonac. Un singur cozonac, dar acasă, făcut de ele.
Când am simțit mirosul lui — vanilie, coajă de lămâie, nucă — mi s-au înmuiat genunchii. Așa mirosea bucătăria bunicii mele acum patruzeci de ani. Un miros pe care îl uitasem că-l știu.
— Ședeți, ședeți, m-a poftit bunica, trăgându-mi un scaun. Ionela, adu ceașca cea bună.
Fata a deschis vitrina din colț — o vitrină veche, cu geamuri, în care erau strânse câteva farfurii înflorate, ținute acolo, se vedea, doar de sărbători și pentru oaspeți. A scos o ceașcă de porțelan cu marginea aurită, ușor tocită de la spălat, dar strălucitoare, pusă deoparte pentru cine știe ce zi mare. Ceașca „de oaspeți”. Iar oaspetele, în ziua aia, eram eu.
Bunica a turnat în ea ceai de mentă, din al lor, dintr-un ceainic ciobit la cioc. Mâna îi tremura puțin, dar a turnat cu atâta grijă și cu atâta demnitate, de parcă turna în cel mai scump serviciu din lume.
— Să nu vă supărați că n-avem mai multe, a zis. Da’ ce-avem, e din inimă.
Am vrut să spun ceva și nu am putut. Mi se pusese un nod în gât cât pumnul.
Am scos din sacoșă ce adusesem și le-am pus pe masă. Bunica a dat să nu primească, s-a rușinat, a zis că e prea mult, exact ca nepoata ei cu o zi înainte. Dar Ionela s-a uitat la portocale așa cum se uită un copil la o minune, și atunci bunica a cedat.
Am stat cu ele mai bine de un ceas. Mi-au povestit despre solar, despre roșiile care încă nu s-au copt, despre cum bunica o învață pe Ionela să coasă, seara, la lumina becului, ca să aibă și fata un meșteșug în mână. Mi-au arătat o poză cu mama Ionelei — o femeie tânără, care semăna leit cu fata. Bunica a atins rama cu degetul și a zis doar atât:
— Se roagă și ea pentru noi, de-acolo de sus.
Ionela nu a plâns. Nici bunica. Vorbeau despre lipsurile lor cum vorbești despre vreme — ceva ce vine, ceva ce trece, ceva ce înduri. Iar între ele două era o căldură pe care eu, în casa mea plină cu de toate, nu o mai simțisem de multă vreme.
La un moment dat, Ionela s-a ridicat, s-a învârtit o dată prin cameră în rochia aia albastră și a întrebat-o pe bunica:
— Îmi vine bine, bunico?
