O fetiță de 15 ani îmi vindea mărar în fața pieței, cu mâini crăpate de om bătrân. Când am întrebat-o ce-și dorește de Paște, mi-a răspuns ceva ce m-a făcut să-mi las coșul din mână chiar acolo, pe asfalt…

cozonac de raft: bucuria de a avea puțin și de a fi recunoscător pentru el.

Am plecat spre seară. La poartă, lângă tufele de trandafiri golașe, Ionela m-a apucat de mână cu palmele ei crăpate și mi-a zis:

— Vă mulțumesc că ați venit. Azi chiar am stat la masă. Ca lumea.

Am condus înapoi spre Roman cu geamul lăsat și cu ochii înotând în lacrimi. Nu de milă. De rușine și de recunoștință, amestecate. Rușine că eu, care aveam masa plină, mă plânsesem toată săptămâna de mărunțișuri. Recunoștință că o