Victor lucrase atunci pentru o firmă de transport și fusese plecat într-o cursă.
Natalia fusese distrusă.
Nu pusese suficiente întrebări.
Acum, pentru prima dată, faptul că nu-l văzuse niciodată îi revenea în minte ca o rană.
— Dați-mi adresa — spuse.
Femeia ezită.
— Nu mergeți singură.
— Adresa.
În aceeași seară, Natalia îi telefonă fratelui ei, Andrei.
Nu îi spuse fiicei sale nimic.
Nu încă.
A doua zi dimineață, ea și Andrei plecară spre Brașov.
Cu cât se apropiau, cu atât Natalia se simțea mai ridicol.
— Dacă nu este el?
Andrei ținea privirea pe drum.
— Atunci ne întoarcem acasă.
— Și dacă este?
De data aceasta fratele ei nu răspunse.
Atelierul era la marginea unui sat.
Natalia rămase în mașină.
La început nu văzu pe nimeni.
Apoi ușa metalică se deschise.
Un bărbat ieși cu o cutie de scule.
Avea barba încărunțită și mergea ușor șchiopătând.
Natalia încetă să respire.
— Andrei…
Fratele ei se întoarse.
Bărbatul ridică privirea.
Cutia îi căzu din mână.
Uneltele se împrăștiară pe ciment.
Nimeni nu mai avea nevoie de o fotografie.
Era Victor.
Mai slab.
Mai bătrân.
Dar era el.
— Natalia?
După șase ani în care vorbise cu fotografia lui într-un cimitir, vocea aceea îi rostea din nou numele.
Natalia coborî din mașină.
Nu alergă spre el.
Nu-l îmbrățișă.
Îl privi.
— Ești viu.
Victor păli.
— Pot să explic.
— Am o piatră funerară cu numele tău.
El își coborî privirea.
Atunci Natalia înțelese ceva și mai dureros.
Nu părea un om care tocmai își recuperase memoria.
Părea un om prins.
— Ai știut cine ești?
Victor nu răspunse.
— Șase ani, Victor.
— Natalia…
— Ai știut?
— Da.
Un singur cuvânt.
Și ceva din ea se rupse.
Nu accidentul îi furase soțul.
Soțul ei alesese să dispară.
