O bătrână m-a oprit pe peron și m-a întrebat, cu vocea tremurândă, dacă ăsta e trenul de Cluj. Avea două plase grele și basmaua legată strâns. Peste o oră aveam să aflu că nu-și anunțase fiul că vine — și de ce…

plângă. Îl mângâia pe cap și se uita undeva, peste umărul lui, la blocul ăla cenușiu, și-i curgeau și ei lacrimile pe ridurile obrazului, dar zâmbea.

 

— Prostule, a zis. Prostule. Eu am făcut opt ore de tren și am cărat brânza asta ca să-ți văd fața, nu casa. Ce-mi pasă mie de serviciu și de garsonieră? Tu ești sănătos. Restul se drege.

 

A băgat mâna în plasă și i-a scos puloverul cel gros, cenușiu, cu lâna aspră.

 

— Poftim. Ți l-am împletit din lâna oilor. Ăla nu gâdilă