O bătrână m-a oprit pe peron și m-a întrebat, cu vocea tremurândă, dacă ăsta e trenul de Cluj. Avea două plase grele și basmaua legată strâns. Peste o oră aveam să aflu că nu-și anunțase fiul că vine — și de ce…

portiera înainte să apuc eu.

 

— Mamă…

 

Veta a ieșit greu din mașină, cu borcanul la piept, și s-a oprit în fața lui. S-au uitat unul la altul o clipă, ca doi străini. Apoi ea a ridicat mâna și l-a apucat de barbă, ușor, cum apuci obrazul unui copil.

 

— Ce-i asta pe tine? Ce ai slăbit așa? De ce nu mi-ai zis, măi băiatule?

 

Și atunci Costel, bărbatul ăla mare, s-a aplecat și și-a pus fața în basmaua ei, și a început să plângă cum plâng bărbații