O bătrână m-a oprit pe peron și m-a întrebat, cu vocea tremurândă, dacă ăsta e trenul de Cluj. Avea două plase grele și basmaua legată strâns. Peste o oră aveam să aflu că nu-și anunțase fiul că vine — și de ce…

la prânz.

— Ăsta e, i-am spus. De Cluj. Peste câteva minute pleacă.

A răsuflat ușurată și a dus mâna la piept.

— Slavă Domnului. Mă tot uitam la tabelele alea și nu pricepeam nimic. Am 73 de ani, maică, ochii nu mai sunt ce-au fost.

Am ridicat una dintre plase și era grea rău. Prin ziarul în care era învelit ceva răzbătea un miros acru, de brânză de burduf, un miros care mi-a dus mintea, într-o clipă, în cămara bunicii. În cealaltă plasă am zărit un cofraj de ouă și un