O bătrână m-a oprit pe peron și m-a întrebat, cu vocea tremurândă, dacă ăsta e trenul de Cluj. Avea două plase grele și basmaua legată strâns. Peste o oră aveam să aflu că nu-și anunțase fiul că vine — și de ce…

el nu mai stă aici, doamnă. Noi am cumpărat de la o agenție.

Am văzut cum i se înmoaie umerii. A strâns borcanul mai tare, de parcă i-ar fi fugit și ăla. Mâna liberă i s-a dus, fără să vrea, la nodul basmalei.

S-a deschis o altă ușă pe palier. O femeie de vreo 60 de ani, cu ochelarii pe frunte, s-a uitat la noi.

— Pe cine căutați?

— Pe Costel, a zis Veta, și pentru prima dată vocea i s-a frânt. Băiatul meu. A stat aici.

Femeia a lăsat ochelarii