O bătrână m-a oprit pe peron și m-a întrebat, cu vocea tremurândă, dacă ăsta e trenul de Cluj. Avea două plase grele și basmaua legată strâns. Peste o oră aveam să aflu că nu-și anunțase fiul că vine — și de ce…

Nu era nevasta lui Costel. Nu era nimeni pe care Veta să-l fi văzut vreodată.

— Bună ziua, a zis Veta, nesigură. Costel e acasă? Costel, băiatul meu.

Femeia s-a uitat la noi, la plase, la borcanul din brațele bătrânei.

— Aici nu stă niciun Costel, doamnă. Noi stăm de vreo doi ani.

Veta a rămas cu gura întredeschisă. A privit numărul de pe ușă, apoi biletul din palmă, apoi iar ușa.

— Da’ aici e scris… mi-a scris el aici… E treizeci și patru, uite.

— E treizeci și patru, așa e. Dar