Nu era nevasta lui Costel. Nu era nimeni pe care Veta să-l fi văzut vreodată.
— Bună ziua, a zis Veta, nesigură. Costel e acasă? Costel, băiatul meu.
Femeia s-a uitat la noi, la plase, la borcanul din brațele bătrânei.
— Aici nu stă niciun Costel, doamnă. Noi stăm de vreo doi ani.
Veta a rămas cu gura întredeschisă. A privit numărul de pe ușă, apoi biletul din palmă, apoi iar ușa.
— Da’ aici e scris… mi-a scris el aici… E treizeci și patru, uite.
— E treizeci și patru, așa e. Dar