voi uita rădăcinile, sper să-mi amintesc cine m-a învățat să cresc.”
Mi-au dat lacrimile.
— Ai scris asta în ziua nunții?
A dat din cap.
— Atunci de ce n-ai avut curaj să trăiești după propriile cuvinte?
Nu a știut ce să răspundă.
Dar nici nu trebuia.
În lunile următoare, Sergio a început să vină din nou la mine.
La început singur.
Nu în fiecare zi.
Nu cu flori scumpe.
Venea la cafea.
Îmi aducea cumpărăturile când erau grele.
Mă suna fără să aibă nevoie de ceva.
Și, mai important, nu mi-a