uita.
Într-o iarnă cumplită, când zăpada îngropase satul până la ferestre, aceeași femeie care spusese că Ariana „și-a căutat-o” a venit tremurând la ușa ei.
— Salvează-mi băiatul… moare de foame…
Ariana s-a dus în cămară și i-a dat ultimul sac de cartofi.
Femeia a izbucnit în plâns.
— După tot ce ți-am făcut…
Ariana a răspuns calm:
— Eu nu vreau să fiu ca voi.
În seara aceea, Dumitru a privit-o altfel decât o privise vreodată.
Nu ca pe femeia frumoasă de care fusese îndrăgostit.
Ci ca pe omul cel mai puternic