Ana a intrat încet în cameră, ca și cum s-ar fi temut să nu deranjeze ceva nevăzut. A închis ușa în urma ei și s-a apropiat de pat.
— Vă rog să aveți încredere — a spus cu voce joasă. — Dacă nu merge, mă opresc imediat.
Alexandru a dat din cap. Nu mai avea ce pierde.
Ana și-a scos basmaua de pe cap și a pus-o cu grijă pe noptieră. Din buzunarul halatului a scos un mic săculeț cusut de mână. Din el a scos un ac de siguranță, o bucată de ață roșie și un mic săculeț cu busuioc uscat.
— E de la biserica din sat — a spus. — Sfințit.
Alexandru a vrut să spună ceva, dar s-a oprit. Mama lui gemea din nou.
Ana s-a aplecat și a atins ușor fruntea doamnei Maria. A închis ochii și a murmurat o rugăciune simplă, ca la țară, cum știa de la bunica ei. Fără vorbe mari, fără teatru.
Apoi, cu o mișcare sigură, i-a prins ața roșie la încheietura mâinii stângi și a pus săculețul de busuioc sub pernă.
— Nu e durere din trup — a spus rar. — E ceva prins acolo. De supărare veche. De frică. De necaz nerostit.
Alexandru a simțit un nod în gât.
— Mama mea n-a plâns niciodată — a spus. — A dus totul singură.
Ana a dat din cap.
— Asta e problema.
A mai trecut un minut. Două. Camera era tăcută.
Deodată, respirația doamnei Maria s-a liniștit. Fața i s-a destins. Mâna care tremura s-a oprit.
Alexandru a simțit cum i se umezesesc ochii.
— Mamă? — a șoptit.
Doamna Maria a deschis ochii. Pentru prima dată după săptămâni, privirea ei era limpede.
— Nu mă mai doare — a spus încet. — Parcă… s-a luat o piatră de pe capul meu.
Alexandru s-a prăbușit pe scaun.
