mai trăiește.
Și acum era aici. La nici jumătate de metru de mine.
Dar nu știa cine sunt.
M-a urcat în mașina de poliție și s-a așezat la volan. Eu stăteam în spate și o priveam prin gratiile despărțitoare.
Avea exact obiceiul meu de a bate cu degetele în volan când era stresată.
Atunci n-am mai rezistat.
— „Mama ta mai trăiește?”
A întors imediat capul spre mine.
— „Poftim?”
— „Elena.”
Fața i s-a schimbat instant.
— „De unde știți numele mamei mele?”
Vocea îi devenise mai aspră.
Am înghițit greu.
— „Pentru că…