săptămâni, cineva mi-a sunat la poartă.
Era mama lor.
Părea obosită, dar era în picioare.
Ținea câte o fetiță de fiecare mână.
— Nu știu dacă vă mai amintiți de noi, a spus.
Am rămas cu gura întredeschisă.
— Cum să nu?
Mara mi-a zâmbit.
De data aceasta chiar a zâmbit.
Mama lor a început să-mi mulțumească, dar s-a oprit după primele cuvinte. I-au dat lacrimile.
— Fetele au fugit când au auzit că mă certam cu el, mi-a spus. Le învățasem că, dacă vreodată se simt în pericol, trebuie să iasă din