a închis ochii.
— Nu există zi în care să nu mă fi gândit la asta.
Ana și Ioana s-au apropiat și ele, fără să spună nimic. După câteva clipe, cele trei fete au îmbrățișat-o.
Eu am rămas puțin în urmă.
Nu puteam uita anii în care le crescusem singur, nopțile nedormite, serbările, grijile și toate întrebările fără răspuns.
Andreea s-a apropiat de mine ultima.
— Îți datorez mai mult decât niște scuze.
Am privit-o câteva secunde.
— Nu putem recupera paisprezece ani.
A încuviințat.
— Știu.
— Dar pentru fete merită să încercăm să