nu ar fi putut face totul.
În cele din urmă, șapte copii erau acasă.
Mai lipsea unul.
Speranța.
În fiecare dimineață mergeam la spital.
— Frații tăi fac gălăgie pentru opt, îi spuneam. Așa că nu te grăbi. Vino când ești pregătită.
La aproape două luni după naștere, medicul a intrat în salon zâmbind.
— Cred că este timpul să discutăm despre externare.
Am început să plâng înainte să termine propoziția.
În ziua în care am adus-o acasă, i-am așezat pe ceilalți copii în pătuțurile lor și am pus-o pe Speranța în