pas spre ea.
— Mamă… stai puțin…
Dar era prea târziu.
Pentru prima dată, ea nu s-a mai oprit.
Nu pentru că nu îi iubea.
Ci pentru că, în sfârșit, învățase să se iubească și pe ea.
A doua zi dimineață, și-a făcut o cafea liniștită. Fără griji, fără cereri, fără reproșuri.
Și-a luat geanta, a închis ușa și a plecat.
Afară era soare.
Pentru prima dată după mulți ani, nu mai simțea că fuge de ceva.
Simțea că merge… spre ea însăși.
Și, cumva, asta valora mai mult decât toți