devenit importantă”?
Mama și-a coborât privirea.
— Pentru că am fost supărată.
— Pentru ce?
A durat până să răspundă.
— Pentru că ai plecat.
Am simțit că-mi dau lacrimile.
— Mamă, aveam nouăsprezece ani. Am plecat la facultate.
— Știu.
— Atunci ce voiai să fac?
— Nimic. Să pleci.
S-a oprit.
— Dar asta nu înseamnă că nu m-a durut.
Pentru prima dată am înțeles ceva ce mama nu fusese niciodată capabilă să spună simplu.
Fiecare ironie despre București ascunsese, de fapt, un reproș mult mai simplu:
“Mi-e dor de tine.”
Numai că după atâția ani,