Mama îmi spunea adesea: „Nu te așeza în poala bunicului.”

săptămâni.

Mai slab.

Mai obosit.

Dar încă bunicul meu.

În lunile care au urmat, nu m-am mai așezat în poala lui.

Nu pentru că mama îmi interzicea.

Ci pentru că acum înțelegeam.

Mă așezam lângă el.

Îmi punea brațul peste umeri și ne uitam împreună la documentare despre spațiu.

Într-o zi mi-a dat telescopul.

— Este al tău.

— Dar tu încă îl folosești.

— Atunci îl împărțim.

— Pentru cât timp?

M-a privit.

— Cât putem.

 

 

Bunicul a murit în primăvara următoare.

Aveam zece ani.

La înmormântare, mama mă ținea de mână.