rea decât ura. Era liniște.
— Tu… am început, și nu mi-a ieșit vorba.
— Eu, a zis ea. Cum vezi.
M-am uitat la burtă și n-am fost în stare să întreb altceva decât o singură prostie:
— În ce lună ești?
— A 9-a, a spus. Zilele astea.
Am făcut socoteala în cap, acolo, în plin drum, cu inima bătându-mi în urechi. 8 luni de când plecasem. 9 luni de sarcină. Mi s-a tăiat respirația.
— Al meu? am întrebat în șoaptă.
Ileana n-a plâns. N-a țipat. A pus lemnele jos, încet, pe muchea