Mă întorceam în satul copilăriei cu logodnica mea, să anunțăm nunta, când am văzut-o la marginea drumului: Ileana, cu care fusesem 3 ani, aducând un braț de lemne cu burta la gură…

care copilul meu crescuse fără să știu de el.

— Ia mașina, am spus.

— Poftim?

— Ia mașina și du-te. Anulează ce e de anulat. Îți dau banii de arvună, tot, nu-mi datorezi nimic. Dar eu rămân aici.

Raluca a rămas cu gura căscată. Apoi a râs, un râs urât, ascuțit.

— O să te întorci în 3 zile. O să te sature sărăcia asta și-o să te întorci cerându-mi iertare.

— Poate, am spus. Dar dacă mă întorc, să mă întorc de rușine, nu de lașitate. Măcar de data asta să greșesc rămânând,