parcă ar fi fost de sticlă. Și s-a întors spre curte, căutându-mă din priviri.
— Tati! a strigat. Aici!
M-am ridicat. Cuvântul ăla, spus tare, în fața a cincizeci de oameni, m-a lovit undeva adânc, într-un loc despre care nu știam că-l am. M-am dus la ea, m-am aplecat, și cineva — bunica, cred — ne-a făcut poza cu telefonul. Ivona ținea diploma la piept și buchetul meu de flori de câmp în cealaltă mână, iar eu o țineam de umeri.
În poza aia, fetița zâmbea de parcă nu-i mai lipsea nimic pe