La înmormântarea soțului meu, o femeie necunoscută a leșinat lângă sicriu. Cei doi adolescenți care o țineau de brațe plângeau și strigau același cuvânt ca fiica mea: „Tata.”

singurul pe care aveam amândouă dreptul să-l urâm nu mai era acolo să răspundă la nicio întrebare. Plecase și dusese cu el toate răspunsurile, lăsând în urmă două femei, patru copii și o grămadă de bonuri care spuneau adevărul pe care el nu ni-l spusese niciodată.

Uneori mă întreb dacă are vreun rost să mai fiu supărată pe un mort. Dacă vina lui a murit odată cu el, sau dacă eu și Nina avem dreptul să-l judecăm și acum, când nu se mai poate apăra. Voi ce credeți — se stinge