La depunerea jurământului militar, fiecare soldat avea pe cineva în tribună. Eu, crescut într-un centru de plasament, eram convins că la numele meu va fi liniște. Dar o femeie de 64 de ani s-a ridicat exact când îmi pierdusem orice speranță.

în plâns.

M-a strâns la piept cu toată puterea pe care o mai avea.

Mirosea a mere coapte și a acasă.

Deși eu nu știusem niciodată cum miroase un adevărat „acasă”.

În jurul nostru se făcuse liniște.

Apoi camarazii mei au început, unul câte unul, să se întoarcă spre noi.

Fără să le spună nimeni nimic, și-au dus mâna la chipiu.

Au salutat-o regulamentar.

Pe femeia care nu era ofițer.

Nu era rudă cu nimeni.

Nu avea medalii.

Era doar bucătăreasa unui centru de plasament.

Dar pentru mine fusese omul