să fac. M-a crescut… m-a iubit… dar nu e tatăl meu.
Lacrimile i se prelingeau pe obraji.
— De ce n-ai spus nimic până acum?
— Pentru că… mi-a fost teamă să nu pierd tot. Dar tu… tu nu meriți să fii mințită.
În acel moment, ușa beciului s-a deschis brusc.
Am tresărit amândouă.
Gheorghe stătea în prag.
Ne-a privit lung.
Nu mai avea nicio mască.
— Ați aflat, a spus simplu.
N-am știut ce să spun.
— Cine ești? am întrebat cu voce tremurată.
A coborât încet.
— Un om care a făcut o