La 17 ani, tata m-a dat de nevastă unui văduv de la munte, cu 2 copii mici, doar ca să scape de mine. În noaptea nunții am plâns până în zori, iar fetița lui de 8 ani mi-a spus în față: „Tu n-o să fii niciodată mama noastră”…

gândeam la mine. Mă gândeam la el, singur pe munte în nămeți, și la cei doi copii pe care i-aș fi rămas datoare dacă i se întâmpla ceva.

Ancuța stătea țeapănă lângă sobă, cu fălcile încleștate, prefăcându-se că nu-i e frică. Petrică se făcea tot mai mic pe laviță și se uita când la ușă, când la mine.

La un moment dat, o bufnitură afară ne-a înghețat pe amândoi. Am aprins felinarul, mi-am pus broboada și am dat să ies în viscol să-l caut.

Și atunci am simțit o mânuță