ÎȘI DUCEA LOGODNICA ACASĂ

A scos telefonul.

Numele „Lucia” era încă acolo. Nu îl ștersese niciodată.

A închis ochii și a apăsat apel.

A sunat mult. Prea mult.

— Alo? a răspuns, în cele din urmă.

Vocea ei era obosită. Reală. Fără reproș.

— Lucia… sunt eu.

O pauză. Respirația ei s-a schimbat.

— Alexandru.

— Te-am văzut azi. La semafor. Cu copiii.

Tăcere.

— Știu că nu am dreptul să cer nimic — a continuat el, cu voce joasă — dar trebuie să știu adevărul.

Un oftat adânc, ca o ușă care se deschide.

— Sunt ai tăi, Alexandru.

Cuvintele au