A scos telefonul.
Numele „Lucia” era încă acolo. Nu îl ștersese niciodată.
A închis ochii și a apăsat apel.
A sunat mult. Prea mult.
— Alo? a răspuns, în cele din urmă.
Vocea ei era obosită. Reală. Fără reproș.
— Lucia… sunt eu.
O pauză. Respirația ei s-a schimbat.
— Alexandru.
— Te-am văzut azi. La semafor. Cu copiii.
Tăcere.
— Știu că nu am dreptul să cer nimic — a continuat el, cu voce joasă — dar trebuie să știu adevărul.
Un oftat adânc, ca o ușă care se deschide.
— Sunt ai tăi, Alexandru.
Cuvintele au