zece ani. „Când rămâi fără uși, caută o fisură. Dacă nu există niciuna, creează-o.”
Așa că am zâmbit și eu.
„Perfect. Atunci putem merge să-l vedem. Dar ai putea, te rog, să-mi aduci bagajul? E puțin mai în spate, la mașină.”
Omul a ezitat. Era un profesionist, dar obișnuit cu oameni care se supun. Nu cu femei însărcinate care joacă teatru.
„Ați putea să-mi aduceți și sticla cu apă? Mă simt puțin amețită…” am continuat, sprijinindu-mă teatral de abdomen.
A mers.
A întors spatele.
Iar în clipa aceea s-a auzit