niciodată. Nici Andrei. Până într-o zi.
Era toamnă și ploua mărunt. Îl țineam pe Luca de mână și alergam spre bloc. Avea aproape doi ani, mergea deja bine și vorbea stâlcit. „Mami, apa!” râdea, sărind în bălți.
Când am ajuns la scară, l-am văzut.
Andrei stătea pe trotuar, ud leoarcă, cu părul lipit de frunte. Nu mai era bărbatul sigur pe el de altădată. Părea obosit. Slăbit.
S-a uitat la mine, apoi la Luca. Copilul s-a ascuns instinctiv după picioarele mele.
Andrei a făcut un pas înainte, dar s-a oprit.