înțelesese, în sfârșit, cât costă opt ani de absență.
Am urcat copiii în mașină.
Patricia îi îmbrățișa pe fiecare în parte.
Promitea că îi va vizita.
Că nu va mai lăsa timpul să treacă.
Am pornit încet spre casă.
În oglinda retrovizoare l-am văzut pe Andrei rămas singur în mijlocul curții.
Nu mai privea spre mine.
Privea cele patru șiruri mici de urme lăsate în zăpadă.
Urmele copiilor pe care îi pierduse înainte să apuce măcar să-i cunoască.
Și am înțeles că uneori cea mai grea pedeapsă nu este răzbunarea.