seamă.
Maria.
Două luni mai târziu, David alerga prin grădina vilei râzând.
Fără dureri.
Fără sedative.
Fără țipete în toiul nopții.
Iar într-o dimineață, când Maria își pregătea bagajul să plece înapoi în satul ei, Alexandru a oprit-o la poartă.
Avea ochii în lacrimi.
— Mi-ai salvat copilul. Nu am cum să-ți mulțumesc vreodată suficient.
Maria a zâmbit blând.
— Uneori oamenii uită că un copil nu are nevoie doar de aparate. Are nevoie să fie ascultat.
David a fugit atunci spre ea și a îmbrățișat-o strâns.
— Să nu pleci…
Maria l-a