ochii îi scânteiau:
— Azilul poate să aștepte până când eu voi avea optzeci de ani.
Mia a închis cutia și a strâns-o la piept.
— Și asta o păstrăm, bine? Ca tata să nu uite că e un om salvat.
Am urcat împreună scările. Aceleași trepte pe care cândva îl purtam în brațe, micuț și fierbinte de febră. Acum el mergea în față, dar la fiecare câțiva pași se întorcea să vadă dacă nu rămân în urmă.
În apartament încă mirosea a vopsea proaspătă și mâinile străine ale celor care mutau.